Are acelasi obicei de ani de zile....ma asteapta la poarta ore intregi....acum insa nu mai iese in strada...sta pe bancuta ,in curte,asteptand sa-l salute cineva sa-l intrebe ce face si el sa raspunda"vine fata de la Iasi, si o astept". Cand isi pierde rabdarea se indreapta spre poarta si se uita prin grilaj....poate...poate apar....Mi-e drag sa-l gasesc acolo deseori nemultumit ca a durat asa mult pana am ajuns...Isi spune ofurile repede, ca si cum s-ar teme sa nu le uite....are grija sa aud numai eu...Si-ar dori mai multa intelegere, as putea spune mai multa iubire dar, din pacate nu a daruit la randu-i asa ceva....
Nu raspunde la telefon deoarece nu mai aude foarte bine,in schimb asteapta in fiecare seara,pe fotoliul sau,intre orele 19-20, sa sun. Nu pleaca la culcare pana nu afla ca la mine e totul bine sau,ma rog, va fi bine..
E innebunit dupa dulciuri....le mananca tacticos,impartindu-le fara placere cu altcineva....
Ce ar mai fi de spus? Poate doar sa ne amintim de versurile lui Paunescu
Repetabila povarã
Cine are pãrinti, pe pãmânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Cã am fost, cã n-am fost, ori cã suntem cuminti,
Astãzi îmbãtrânind ne e dor de pãrinti.
Ce pãrinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încã vii, respirând tot mai greu,
Sunt pãrintii acestia ce ofteazã mereu.
Ce pãrinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupã actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albirã de dor
Sã le fie copilul c-o treaptã mai domn,
Câtã muncã în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pãtimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupã lungi sãptãmâni
Fii bãtrâni ce suntem, cu pãrintii bãtrâni
Dacã lemne si-au luat, dacã oasele-i dor,
Dacã nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prãsilã de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are pãrinti, pe pãmânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii
Nu copil de pãrinti, ci pãrinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însã pentru potop, încã nu-i de ajuns.
Mai avem noi pãrinti? Mai au dânsii copii?
Pe pãmântul de cruci, numai om sã nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orãsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptã si-acum, semne de la strãmosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are pãrinti, încã nu e pierdut,
Cine are pãrinti are încã trecut.
Ne-au fãcut, ne-au crescut, ne-au adus pânã-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot pãrea, când n-ai ce sã-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisãlogi.
Ba nu vãd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sã le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabã de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa cã te-apucã o milã de tot,
Mai cu seamã de faptul cã ei nu mai pot?
Cã povarã îi simti si ei stiu cã-i asa
Si se uitã la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtã vreme de dus
Pe constiintã povara acestui apus
Si pe urmã vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Cã povarã suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uitã curând,
Si nu vãd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încã nu e potop pe cuprins,
Desi plouã mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care pãrinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduitã de plâns.
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Cã am fost, cã n-am fost, ori cã suntem cuminti,
Astãzi îmbãtrânind ne e dor de pãrinti.
Ce pãrinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încã vii, respirând tot mai greu,
Sunt pãrintii acestia ce ofteazã mereu.
Ce pãrinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupã actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albirã de dor
Sã le fie copilul c-o treaptã mai domn,
Câtã muncã în plus, si ce chin, cât nesomn!
Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pãtimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupã lungi sãptãmâni
Fii bãtrâni ce suntem, cu pãrintii bãtrâni
Dacã lemne si-au luat, dacã oasele-i dor,
Dacã nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prãsilã de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
Cine are pãrinti, pe pãmânt nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii
Nu copil de pãrinti, ci pãrinte de fii.
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însã pentru potop, încã nu-i de ajuns.
Mai avem noi pãrinti? Mai au dânsii copii?
Pe pãmântul de cruci, numai om sã nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orãsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptã si-acum, semne de la strãmosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are pãrinti, încã nu e pierdut,
Cine are pãrinti are încã trecut.
Ne-au fãcut, ne-au crescut, ne-au adus pânã-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot pãrea, când n-ai ce sã-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisãlogi.
Ba nu vãd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sã le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabã de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa cã te-apucã o milã de tot,
Mai cu seamã de faptul cã ei nu mai pot?
Cã povarã îi simti si ei stiu cã-i asa
Si se uitã la tine ca si când te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurtã vreme de dus
Pe constiintã povara acestui apus
Si pe urmã vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Cã povarã suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uitã curând,
Si nu vãd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încã nu e potop pe cuprins,
Desi plouã mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care pãrinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduitã de plâns.
